ana maria onisei a scris pentru adevarul articolul Inapoi la Kabul, in numele fratelui ucis. aici este povestea din spatele articolului.

*
imi amintesc ca am citit intr-o noapte un text din editia americana a esquire, despre respectul si emotia din spatele unui ritual de inmorminare al unui soldat american, things that carried him. ma apucasem pe la ora 1 si, desi stiam ca a doua zi trebuie sa ma trezesc devreme, pur si simplu nu m-am putut opri din citit. citeam si simteam cuvintele cum imi lovesc in stomac. pe la jumatatea textului, am inceput sa pling.

au urmat intrebarile: de ce nu pot citi la noi niciun text care sa mearga in profunzime despre ce inseamna sa mergi pe front? despre ritualurile militaresti? despre felul in care, asa cum eu scriu si nu as putea trai fara sa scriu, ei lupta si merg la lupta. despre cum, pentru ei, asta e singura viata. si, pentru noi, (aparent) un alt fel de viata.

dupa ce cristina m-a tras de urechi si mi-a spus ca, din februarie, incep sa plece noi ture de militari romani in afganisan, m-am hotarit sa incerc sa scriu despre asta. am trimis un mail la biroul de relatii publice al mapn. le-am scris ca vreau sa spun povestea realitatatii extreme de pe front, proiectata pe gindurile militarilor care pleaca acolo. vroiam o situatie limita: un frate sau un prieten al unui militar cazut pe front, care pleca si el in afganistan.

am avut o surpriza. nu numai ca ofiterii de presa mi-au raspuns, dar au mers cu mine pina in pinzele albe. mi-au dat tot ce am cerut si mi-au raspuns la toate intrebarile pe care le-am pus. mi-au zis si ca e prima data cind le cere cineva asa o poveste.

de fapt, odata ce am inceput sa stau de vorba cu militarii, s-a declansat si presiunea emotionala. era pentru prima data cind ma confruntam atit de deschis cu o realitate de pe teren. descopeream oameni – simpli, curajosi, frumosi, si, de cele mai multe ori, dezarmant de onesti. si, pe masura ce avansam incepeam sa ma conving de un lucru.

daca e ceva care merita transmis cu orice pret intr-o poveste, atunci acel lucru e umanul. in cazul acesta, e vorba despre normalitatea cu care niste oameni tin sa fie militari. pasiunea cu care o fac. ambitia. mindria si curajul cu care aleg sa mearga pe front intr-o misiune a tarii.

in prima saptamina, cea pe care o alocasem mersului pe teren, am intervievat opt oameni, sub inregistrare. mi-au mai fost alaturi alti doi, ofiterii de presa, alin si pavel, care mi-au stat aproape pe toata perioada documentarii. si care mi-au raspuns pina si celor mai naive curiozitati – de exemplu, asa am aflat ca sa sari cu parasuta de la 1500 de metri e mai periculos decit sa sari de la 3000. ai mai putin timp la dispozitie pentru manevre si “zborul” e destul de dur, nu prea mai exista ceea ce, in imaginatia mea, insemna “plutire”. am facut interviuri la bucuresti cu 2 militari, am fost si la predeal, la batalionu 21 vanatori de munte, unde am mai intervievat alte 6 persoane. am vazut cit de simplu arata interiorul unei unitati militare. dar si cit de racoare e inauntru

cel mai greu mi-a fost sa ma detasez de incarcatura emotionala a interviurilor. pe parcursul lucrului la poveste, au existat mai multe momente cind am plins. prima data am facut-o in ziua in care m-am intors de la predeal, dupa ce terminasem de intervievat. nu-mi puteam scoate din minte privirile militarilor cind povesteau despre viata lor, despre cum si-au plins camaradul. si mai ales privirea lui mugurel, fratele celui cazut pe front in afganistan – felul in care, in timp ce vorbeam, i-au tisnit lacrimile. il intrebasem care a fost cel mai important lucru pe care l-a invatat de la fratele lui. imi raspunsese: sa nu-l scap jos, sa nu scap jos sicriul.

in text, am cautat sa pastrez inclestarea cu care se intoarce inapoi pe front. miza era sa se inteleaga ca singura cale pe care el a gasit-o sa treaca peste moartea fratelui avea tot o rezolvare militara.

intr-o prima varianta de text (au fost 5) construiam relatia dintre frati folosindu-ma de un flashback pe care mugurel il avea in elicopter pe drumul de la baza lui catre locul in care era depus corpul fratelui.

in varianta finala, am construit o scurta poveste, separata de textul principal, pentru a putea da mai multe detalii despre copilaria si relatia lor si ca sa-l putem „auzi” (de fapt, pe drum, nu rostise niciun cuvint)

Fragmentul rezultat e:

Mugurel seamănă cu Vasile. Aceiaşi ochi largi sub sprâncene bogate care se unesc deasupra unui nas voluntar. În Afganistan îl suna deseori pe Vasile, să-l roage să-i aducă mâncare gătită, se săturase să tot mestece la batoane de hrană concentrată.
Erau alături unul de altul, într-un fel pe care nu-l pot înţelege, deplin, decât fraţii care au fost în acelaşi război. „Cine nu e mândru de fratele lui înseamnă că nu e om”. Cât au fost în misiune, n-au vorbit niciodată despre moarte, despre ce-ar face mai departe unul fără celălalt. „Nu te gândeşti că mergi acolo şi nu mai vii. Te gândeşti la ce-o să faci când te întorci”.

trebuia sa gasesc o structura pentru text care sa-mi permita sa arat cit mai multe in doar 11.000 de semne. am ales sa plec de la actualitate (ceremonia in care ambasadorul americii l-a decorat post mortem) si sa merg inapoi pina la momentul exploziei care i-a adus moartea. am tinut sa nu dezvalui ca a fost vorba de o explozie, pina la final. dar am stiut din primul moment ca asta e imaginea cu care vreau sa inchei textul. si n-am renuntat la ideea mea oricite probleme imi punea in structura. vroiam sa fie cea mai puternica imagine.

nu am vrut un text patetic, ci demn. in acelasi timp, am vrut sa arat, aproape cinematografic, faptele. si sa reusesc sa le imbin in asa fel incit, din curgerea lor sa se iveasca emotia. fara alte artificii, fara comentariile mele in text.

ca sa pot reconstrui secventa exploziei, am confruntat de citeva ori marturiile colegilor de pluton si m-am uitat la fotografiile din zona de conflict. a fost mult mai greu insa sa o scriu.

trebuia sa-l vedem pe maior ca personaj in “filmul exploziei”, dar nu putea fi el personajul principal pentru ca, plasati in actiune la locul faptei, maiorul era observat de altcineva, iar trairile ramineau cele ale observatorului. in cazul acesta, plutonierul care se afla in masina din spatele maiorului. cum aveam marturii din partea mai multor militari din patrula in timpul careia s-a produs explozia, am avut nevoie de ceva timp sa-l aleg pe cel din perspectiva caruia sa urmaresc povestea. odata ce l-am ales, m-am intors in prima parte a textului ca sa-l arat ca personaj.

secventa rezultata e:

Din maşina din spate, Ghiurcă a auzit o bubuitură, a văzut un smoc de flăcări, fum negru, dens. A chemat prin staţie. „Recepţie? Maşina 1 sunt maşina 2. Recepţie? Răspunde dacă mă auzi!”
Ghiurcă s-a dat jos. Maşina comandantului era răsturnată. Unul dintre militari venea spre el, plin de sânge. S-a gândit: „E bine, au scăpat”. Alţi trei militari erau răniţi. I-a trimis la ultima maşină din patrulă, la primul-ajutor. Talibanii detonaseră o bombă artizanală - kilograme de explozibil, ascunse în pod.

scrisul propriu-zis a durat 5 zile, fara prea multe pauze. zile in care cristina m-a suportat, uneori si pina la 12 noaptea (pe canapeaua ei, pina m-a dat afara din casa ), ca sa ii citesc si recitesc ce scrisesem, ce rescrisesem. ca sa reformulez lucruri, ca sa gasesc o linie si mai buna.
am scris uneori si noaptea. scriam ceva peste zi, lasam sa se aseze, apoi reveneam si rescriam, dindu-mi seama ca inca mai trebuie carne informationala, ca unele personaje nu vorbesc suficient, ca directia nu e buna, ca logica structurii ar trebui sa fie alta. ziua scriam ceva ce, pina ce in cealalta dimineata, devenea altceva

cel mai mult m-am urit ca n-am reusit sa pun in cuvinte si mai mult din emotia pe care o traisem stind de vorba cu militarii. cel mai mult m-am bucurat ca am reusit sa strecor intr-un spatiu mic citeva tuse esentiale de descriere fizica a personajelor, pentru ca cititorul sa-i poata “privi”, sa-i poata simti. sa empatizeze cu ei.

„Întorceam capul pe stradă când apărea o salvare, să nu văd un om suferind. În Afganistan, am văzut şi trupuri spintecate şi rămăşiţe de soldaţi recuperate după o explozie. Acolo, rezişti la asta”, povesteşte locotenent colonel Florin Stan, fostul comandant al lui Vasile Unguraş - şi când vorbeşte, nu îi tremură nici vocea, nici privirea albastră, rotunjită de cearcăne.

la final, inainte de publicare, l-am sunat pe tata si l-am rugat sa ne vedem sa citeasca ceva. i-am dat textul si i-am cerut sa citeasca rar, cu voce tare – ca reporter, e cea mai usoara cale de a te detasa de ce scrii. asa poti sa judeci la rece ce mai trebuie schimba, sa corectezi sau sa imbunatatesti. tata a inceput sa citeasca. pe masura ce avansa in text, vocea i se inmuia. cind a terminat, a inceput sa plinga. trecusera ceva ani de cind il vazusem plingind.

dupa ce a aparut textul, m-au mai sunat si altii sa-mi spuna ca au plins.

pentru ca au avut rabdarea sa fie atit de deschisi cu mine, desi nu le-a fost usor, le multumesc si aici militarilor cu care am stat de vorba.